expira la:

blogul asta trebuie sa 'expire la' odata si odata.

Intr-o lume simpla, nici lata nici lunga.

Povestitorul:
Zicerea:
"Traia o fata ciudata, care nu exista decat ca formalitate la o intersectie de drumuri.
Fata tinea discursuri despre ce va fi sau ce este, gandindu-se ca locul pe care era asezata se va transforma intr-o zi in biserica sau prefectura.

Multimea asculta si aclama.

Ea vorbea intr-o zi despre ce se vinde astazi in magazine, insa a inghitit in sec pentru ca era iarna. Lumea o acuza de bronsita. Fata si-a pierdut astfel cuvintele in public, incercand frenetic sa le regaseasca. Dar si-a dat astfel seama ca a pierdut totul. Ea nu mai avea nimic, asa ca e greu sa iti dai seama despre cine este vorba.

Mai bine nu am mai vorbi despre ea."

"Mi se spune capucin" este cartea sfarsitului de an pe numar 2009. Daca nu ati citit-o pana acum aveti timp la sf. anului 2010, nu-i bai.

(desen nerealizat de mine, sursa fiind google)

Craciunul e ca un desen peste'un desen. Cam atat.

Nimic.

.

draga carte,

te citesti tu pana la capat?

draga pat,

te vreau. azi, maine, poimaine...

dragi ochi,

stiu, dar si pe mine ma doare.

draga eu,

muncesc, imi place, e bin..e

draga iarna,

make it be a nice Christmas, si daca nu, fa-l sa fie tacut, mic, pe o str. laturalnica undeva departe de mine.

dear hobbie,

never-ever go auai, nu acum si nici maine.

....cam atât.

Mi-e dor de ceva tragic cu ceva-ceva ideal

Realitatea banala nu mai apare firesc, si nu stiu cine a tras-o de capete. Oamenii pe care ii stiu cu o frumusete morala vor si fire ne-despicate. Eu caut tragisme.

Sunt multe nebuloase.

Mi-ar placea sa vorbesc mereu dupa o scurta contemplare. Nu merge.

M-am obisnuit cu lucrurile care sunt inevitabil aproape de mine. E rau.

Nu caut raspunsuri. Cine le are?
Vreau ceva forta. Deci caut una bucata nedumerire.

In dulcele stil clasic.

"...si uneori degetele imi mai cresteau la loc,

alteori nu."

Fericirea de-a fi naste o nevoie adanca a depasirii de sine.

...pentru ca vreau si eu sa despic pietre prin semantici. Sa iau doua cuvinte in mana, sa le arunc jos si sa limitez roca aia ca si cum as ucide-o. Sa fie cuvintul un fluviu, sa ajunga intr-o delta si sa nasca din nou lumea. Sa limiteze viata, sa nu mai fie infinita, s-o opreasca. Vreau sa intemeieze din nou vorbirea o lume. Vreau sa stiu ca asemanarea dintre mine si piatra e starea de-a fi.

Apoi sa stau in mijlocul drumului cu piatra in mana si sa las cerul sa ploua. Sa curete piatra, sa curete pielea si omul din ea.

...cand indraznira totusi, la inceput pe furis, apoi deschis, zambira. Asa, intr-o bucata.

Cu maini cautand o iesire din asternuturi.

Imi e frica de mainile ce tremura pana gasesc iesirea din asternuturi, ce tremura din cauza batranetii, a oboselii si lipsei de incrancenare.
Mi-e frica de ziua in care o sa imi pierd mainile intr-o privire incetosata, proprie.
Mi-e frica de ziua in care o sa vreau cosite in par si o expresivitate puerila, si n-o sa o am.
Mi-e frica sa ma simt astazi cu maini tremurande. Cu maini care nu mai cauta, dar asteapta.
Frica e un lucru, mai putin contemplarea ei.

Vreau sa nu ma plictisesc de Righteous Brothers ca sa sterg de praf viniluri cu Irina Loghin. Ever



(cine ma invata sa postez muzicile mele cu posturile mele ca sa-mi simt postarile mai complete?:)

!?!?

Cum sa iasa basescu majoritar???....!!!....

prove that I lie.

Iarna-i facuta ca sa stai in casa cu filme in poala, in pauze de documentare si inceputuri de romane; sa te uiti pe geam ca la o minune si sa-ti fie frica sa atingi zapada. Anotimpurile's circulare si noi la fel, zilele astea ma intorc mereu catre o zi-doua in care imi pot culca gandurile sub o patura moale.
Starile vegetative sunt pentru oameni cu gandurile lipite de tavan sau pe ecrane late. Nu stiu daca murim iarna atat cat renastem primavara si iubim cand se inrosesc frunzele. Poate iubim mereu cum murim iarna si renastem primavara la un loc cu caldura si abundenta. Ideea e ca frunzele raman in carti vechi, roase la colturi si batatorite de vreme.

"Earth is beauty dressed
Awaits returning spring
All true love must die,
Alter at the best
Into some lesser thing
Prove that I lie.

Such body lovers have
Such exacting breath,
that they touch and sigh,
Every touch they give
Love is nearer death,
Prove that I lie."
W.B.Yeats

remember,remember the 4th of november

they talk a lot about birthdays, they make'em special, dress them in black, yellow or purple, they think they're magic when they get drunk, get undressed and get lost, party all week long, all day long, each and every year, for an entire lifetime.

but hey, they have something happy, something touching, something that makes you want to get your voice back and quit smoking.



...am doar 18șpe ani.

imi planuiesc anul în bucatele rupte din lentila ochelarilor, imi formez dioptrii aparte și vaz clar-obscur, mă uit la mine in aceiasi oglinda, poate cresc mai mult, sau poate mananc mai mult, sau poate beau mai multa apa. Ma simt bine sau mai putin bine sau racita sau puternica. merg pe strada la fel, pe oameni ii privesc la fel, pe mine ma privesc la fel.
"cica s-ar pune problema responsabilitatii"
...pe plan politic voi vota mereu oamenii pletosi sau nepasatori, sau impartiali, sau momâi. altfel nu vad treaba pentru ca treaba in sine nu prezinta un interes general valabil. in orice caz e stupid sa pui responsabilitatea langa politica, mai bine tac.
...voi vrea sa desenez, sa desenez pierzandu-ma in desene, adormind cu creioane in mana, visand linii fine si hasuri perfecte pentru ca daca as merge in linii drepte cu putine ocolisuri si puncte de fuga ma voi considera cat-se-poate-de-responsabila.
...vreau sa n-ajung sa-mi fie dor de sartre, eliade sau hesse, de vreo poezie sau cantec, de mese frugale sau portrete pastelate.

daca cineva ne-a macerat bine inainte sa ne tranteasca in vreun oras sau capat de tara romaneasca, in care noi ne-am trezit si am citit si am vorbit si am mers la scoala, pai atunci...suntem sigur responsabili pentru tot ce facem. de creat m-au creat acum do it on your own si mai mult decat orice a priori.
acum stiu ca orice lista e doar speculativa,dar lasand la urma ce e mai frumos, mai neinteles si mai bine, vreau sa iubesc. si iubesc, deci da-o naibii de politica.

Despre sosete.

Incerc sa ma adun, dar nu am chef. Mi-e lene.

Ca sa citez un om celebru "viata fara gauri in sosete nu se poate".

Cam atat.

Words are flowing out like rain inside a paper cup.

La capitolul omniprezenta. Imi e imposibil sa reusesc sa am o permanenta stare de bine. Te ridici mereu dintr-un pat si poate ai sansa sa privesti afara...

Conceptul de radicalitate. Oamenii nu pot avea libertate pana nu urla ca ea sa apara. The opressor might just happen to be there. The opressed might just want more.

Ce democratie?

Nu e absolut. Poate e idealizare, la fel cum e totul undeva sapat, ragusit si plans.

Imi pare atat de rau ca s-ar putea sa plictisesc. Vorbesc constant, intai de toate cu mine. Si asta se vede aici. Transpare intr-un mod mai evident decat un tricou cu paiete(care nu mi-ar placea)...

Voi incerca mai des sa scriu, pentru ca-mi place.

Why did they kill The Beatles?

Mixed conditionals

"Gandul zboara, cuvintele merg pe jos."

Nu reusesc sa imi amintesc cine a zis asta, dar de aici trebuie sa porneasca toate intrigile. A aspira inseamna cautare la modul cel mai general posibil. Poate ne nastem stiind si invatam sa gasim adevaruri stiute. Intr-un fel de lupta bolnava cu gandul, poetul cauta si asterne, omul simplu se loveste de Idee si o transcrie. Alergam dupa cuvinte si pierdem ganduri in cine stie ce neant. Ce ar fi daca le-am transpune mereu pe toate in cuvinte, ce ar fi daca nu am mai zbura dupa ganduri si ele ar fi pe pamant?

Maini si umbrele.

Ciudata senzatie sa renunti. Dimineata te uiti in zatul de cafea si iti spui ca vrei sa schimbi lumea. Seara te intorci pe aceiasi strada si vezi ca lumea ori se schimba singura ori te-a schimbat pe tine. Adormi. Renunti la gand pana a 2-a zi dimineata.

E maine. Te gandesti subit la momentul in care un roman a inventat stiloul. Il vezi scriind pe o foaie 'naivitate'. Crezi ca ne-a lasat doar cu o calimara si cu o idee. Acu' filosofezi, pronunti cateva cuvinte si apoi ultimele cuvinte pe ziua Maine. Surazi incet, dar ca pentru sine. Cineva te aude.

Poimaine. Speli cana de cafea si iti amintesti ca avea o rochie de seara din matase si purta la gat un medalion de argint. Speli zatul din chiuveta. Pleci pornind alene pe aceiasi strada pe care vii. Aparent toata lumea pleaca. Ti-e dor.

Ziua-de-dupa-poimaine. Dimineata. Pleci. Inainte de asta incui usa. Cineva matura strada. "Inca un vin!". Copacii se invartesc odata cu lumea, esti chiar in mijlocul vartejului. Ne place viata...Unde-i tricoul tau? Al tau era rosu, serile sunt gri...

Gandindu-te la ieri: E gata saptamana?...Apres moi deluge!

De azi si de maine. Mi-e dor. Sa uit umbrela, sa ploua, sa intarzii si sa alerg, sa ajung tarziu cu parul ravasit si cu o explicatie in maneca. Sa nu am telefon si sa scriu o scrisoare, sa ma joc in nisip. Sa ma vada, sa il strang de mana.

Bellerofonte si Pegas

Nu am fost niciodata sigura sau singura.

Mi-e aproape imposibil sa fiu categorica.

Mi-e usor sa simt si sa ma zbat dar e greu sa gasesc vreo logica in asta. Cred ca femeile gasesc foarte rar vreo logica, la fel cum nimeni nu e logic, poate doar robotic.

Stiu ca se pot face multe, am incredere ca eu insumi pot face multe.

Nu cred ca imi este prea des frica dar azi imi este frica.

Am o carte frumoasa despre viata si opera lui Michelangelo. Ziarul in schimb e neatins. Vanzatoarea nu stia ca e gratis ce era gratis. Cica era ultima bucata.

I <3 people

12 jumatate si nu pot sa inchid ochii. Poate mai astept jumatate de ora si nu pot sa inchid ochii, sau poate numar fara sa vreau minutele. Sau poate nu e asa.

Poate e o luna plina de lumina not-so-human-friendly(ca deh, eco-friendly sigur nu poate sa fie)

Nu lumina in sine ma face sa respir adanc, cat ma tin plamanii si caile respiratorii, ca si cum as inghiti lumea dintr-o rasuflare si apoi as avea un sentiment super-eroic de posesivitate pentru ca lumea ar fi a mea si nu as vrea sa o impart cu nimeni...Cat despre treaba cu respiratul din toate puterile, un fel de teoria-relativitatii-varianta-hippie, prietenii uneori te fac sa respiri ca si cum nu ai mai fi cunoscut experienta, sau ai fi in varful muntelui cat mai aproape de cer si de vant si ai avea o chestie microscopica sub picioare si vaz, care alearga si despica dar e mult inferioara inaltimilor...etcetera.

Daca-i ziua unui om cu pseudonim de prieten, sau daca e o zi oarecare pe care o bei metaforic stand la o masa cu un om cu pseudonim de prieten, daca mai dansezi pe melodia lu Zorba cu mainile pe sus par example, sau pictezi povesti in cuvinte variate si colorate, din alea cu 'pardon my french' si mai ai si un sentiment pur, iesit din comun, ce pare real si pasnic si aproape de fericire ca ai cu cine imparti viata si moftu'/rile...atunci te uiti iar la lumina de afara si zici: "Ce frumos!" si astepti sa inchizi ochii.

Si la fiecare om cu pseudonim de prieten adunat,marchezi momentul ca sfarsitul unei epoci si inceputul alteia, moment pe care l-ai inceput si sfarsit cu ei, momente reminiscente care dureaza cu lecitina si perseverenta daca nu cu incapatanare. Sunt momente care inca te lasa sa cresti, care te intregesc ca pe orice om marunt, te elibereaza si te trimit sa dansezi. Si dansez. Si asta pentru ca pe langa momentul cu pricina celelalte sunt toate neesentiale, iar eu ca om marunt imi vreau sufletul fericit pe o corabie faina, ce pluteste prin grau si e incalzita de soare.

Things fall apart

"Turning and turning in the widening gyre

The falcon cannot hear the falconer;

Things fall apart; the centre cannot hold;

Mere anarchy is loosed upon the world." W.B.Yeats

I tried to jogg in preference to sleep, to sing instead of listening, to drink if thirsty, to search for windows surrounded by walls, to be on-line if ever out of touch; a sort of vacation.

I still run when I feel like hiding, let aside rules or proper clothing.

...si-mi place sa ma vad jucand freesbee.doar azi.

In alta ordine de idei, deja mi-e dor de vara; s-au ingalbenit copacii...oarecum.

Tip toe

There's no need for a muse if there's no talent. If there is any talent it can't survive without work. If there is any lack of work, the muse,the talent just seems to vanish. If someone ever dares to work with the muse without inspiration the puzzle can't last. It actually never lasts. Fate or subjectivity.

I'd ask for the magic pencil-B274jg that easily transforms ground work into pure genius but that's just in the commercials, and today I don't feel so technological. And I already have some pencils. And I already feel like working more.

Eventhough stupid, random, useless, heard before, over the top, down in the hill, into the forest, foreign or ours, strange or obscure, some words of mine seemed cheap. Too cheap to be posted. Now my vacation is done, I've had my summer wine. Thank summer...and the wine I suppose.

I should study drawing. It's pathetic to just feel the "how to" part. Right?

Uneori e bine sa lasi lucrurile cum sunt

...ca sa ai timp sa asezi bine la loc scena cu vise.

Hic!

- Si cum ziceam, relua musafirul, precum spusesem mai devreme, sunt cateva notiuni exagerate in lucrarea dumitale. De pilda, ce vrei sa zici cu toata vorbaria aceea "despre suflet"? Ma rog, ce e sufletul?

- Sufletul...hic...raspunse metafizicianul, referindu-se la lucrare, este, fara indoiala....

- Nu, domnule!

- Fara nici o indoiala...

- Nu, domnule!

- Negresit...

- Nu, domnule!

- De buna seama...

- Nu, domnule!

- Fara discutie...

- Nu, domnule!

- Hic!

- Nu, domnule!

- Si fara doar si poate sufletul e un...

- Nu, domnule, sufletul nu e deloc asa ceva. Nu e nici una nici alta...pluteste pe apa ca si o cladire ce e plina de ferestre, colorate, inchise.

I think I need a job

...soon

gooseberries

In zilele calde oamenii se aduna ca sa se repare. Au diferite stadii de boala, care nu se identifica cu-una-cu-doua(pastile...cred). Dupa ce stau in gramezi organizate o perioada de timp, se disperseaza spre diferite zari, variate si pline de coduri galbene. Desi multi oameni nu stiu ce sunt codurile galbene - cel putin in zilele secetoase, ei inteleg ca toate au o vaga legatura cu ploaia pentru ca stiu instinctiv ca vindeca si sterge superficial de praf.
Tot in aceste zile, dupa ce gramezile mari pleaca la plimbare, o cantitate neglijabila priveste contemplativ cerul curat si se bucura. Cand intorc apoi fata spre pamant, privesc miop firele de iarba.

Epic

" There exists a creature which is perfectly harmless; when it passes before your eyes you scarcely notice it and forget it again immediately. But as soon as it invisibly gets somehow into your ears, it develops there, it hatches, as it were, and cases have been known where it has penetrated even into the brain and has thriven devastatingly in that organ, like those pneumococci in dogs that gain entrance through the nose.
This creature is one's neighbour"

Am uitat ca am vecini. Acasa incepe cu o singura usa ce duce la intrarea intr-o cladire. Si-mi place asa, ca e mai simplu.

Imi place si Rilke, printre altele.

Despre antecamere si subterfugii

Probabil e un loc in care fiecare om isi impacheteaza gandurile, le aduna gramada si le lasa intr-o gramada, zi dupa zi. Probabil in interiorul omului e o camera spre care alearga zilnic, dupa care fuge bezmetic ca sa se ascunda. In interiorul camerei poate e intuneric sau pur si simplu liniste, la fel cum poate fi o camera fara pereti, fara podea sau tavan.

Cand omul vrea sa se ingramadeasca in propria amestecatura se tranteste haotic pe primul gand, se bucura copilareste de primul oftat sau stranut. Omul atunci nu mai e ca toti altii, e fiinta impacata cu sine, se bucura ca si cand ar scapa de boala, ca si cand ar castiga la loterie. In camera aia nestiiuta de nimeni poate alerga kilometrii, poate sa planga chinuit sau sa se spele de sare. In camera aia nestiuta de nimeni nu mai e judecata sau pret.

Camera mea e ca o scena in semi-intuneric. Scena e mereu mare, la fel ca si spatiul infinit ce o inconjoara. Eu, om proaspat fugit de judecata stau in mijloc si imi prezint monologul. Audienta sunt tot eu, spectator cu privire ampla, critic. Eu imi construiesc casa pe scena, o invelesc in matase, o imbat cu ierburi si ii pun geamuri de chihlimbar taiat in reliefuri. Eu nu am nevoie decat de mine ca sa pot continua si monologul, de aia incerc mereu sa fiu bine. Iar cand e nevoie si de lumina, decupez usor cortina sau aprind stroboscopul.

Eu am fugit mereu de rolurile principale; am jucat unul singur, intr-o piesa de 17 acte, ce inca continua.

A 6-a singuratate. Paler

'Nu-i adevarata povestea ca oamenii au descoperit focul lovind doua pietre.
Focul a aparut altfel, cand singuratatea primului om s-a lovit de prima intrebare,
cand un om s-a gandit sa prefaca ranile lui in speranta,
sa-si lumineze mainile
si teama de el.
Poate focul n-a fost decat un mijloc de a lupta impotriva cenusii,
cand vulturii coboara in noi
si ne temem.'

" Cat despre intelepciune, ea reprezinta un domeniu in care nu mi-am facut niciodata iluzii. Zeita Atena mi-a zambit intotdeauna ironic."

Trecut de noapte and into the morning sau melodrama de seara

...
Sau for ever more

Pentru ca azi nu merita mai mult decat o ploaie,o melodie,un tren si un drum.
Sau maine de asemenea.
http://www.youtube.com/watch?v=XcCMCVM-K_Y

I'm laughing at clouds...

Prin fulgere si tunete lunile de iarna par o lunga euforie. Chiar daca te prinde sau nu o furtuna sau 'ploaie calda de vara', atunci cand nu exista umbrela te simti ca la concursuri de tricouri ude pe care nu le-ai fi frecventat nici tras de picioare sau de maneca sau cu maneca de picioare. Azi alergam apoteotic prin ploaie ultimii 200 de metrii pana acasa, la fel ca si ieri si acum 2 zile. Evident, cateodata totul depinde de starea de spirit, dupa caz esti liber sa canti "I'm singin' in the rain" si sa faci o pirueta...

Ma gandeam in timp ce mai aveam 3 pasi infiniti pana la usa la "what a glorious feeling" e sa ai umbrela, dar de maine meditez la Gene Kelly si car umbrela si pe 30 de grade. Am zis!

Post de sambata seara

Fiecare persoana in parte dispune de cateva masti, mereu la indemana. Si mai sunt oamenii ce poarta aceiasi masca ani la randul; e si normal sa se invecheasca, sa se murdareasca, sa se intinda la capete sau sa devina botita, ca orice papuc ros de directiile pe care ii poarta picioarele. Fiintele cu o singura masca sunt tare simple, nu isi imbunatasesc si nici curata aspectul zilnic. Se simt indeajuns de curate, cred, si cine poate sa le demonstreze contrariul? Intrebarea oricum se ridica, din moment ce exista mai multe masti, ce ne facem cu toate? Pai se intampla ca generatii intregi din acelasi arbore sa transmita aceiasi masca, chiar si tuturor animalelor de companie(caini, pisici,etc). Si de ce nu? O masca, masca ramane, desi oamenii mor.
E ridicol sa nu dispun uneori decat de nimic. E ridicol sa vad cum nimicul creste si incepe sa se gandeasca, urcand si coborand etaje imaginare. Este posibil, se gandeste nimicul, ca nimeni pana acum sa fi stiut, zis sau facut ceva de o reala importanta? Ca omul sa treaca prin milenii invatand o istorie ce poate fi falsa, descoperind si ramanand scolar in timp ce exista atatia altii care stau linistii si isi mananca bucata de paine?

Am mai spus asta? Invat sa vad, dar de abia am inceput:) Cateodata merge prost. Sunt cantitati numarate de fiinte umane si inumerabile masti. Fiintele dorm, in continuare,etajate in caldura proprie ca mortii in catacombe. Cand se trezesc by chance, se numara intre ei, se elimina, aduna sau inmultesc.

"Is it possbile that all these people know with perfect accuracy a past that has never existed? Is it possible that all realities are nothing to them; that their life is running down, unconnected with anything, like a clock in an empty room-?
Yes, it is possible."
R.M.Rilke

Je sais comment

Este bine, ploua des si e vara, am lucruri de facut si lucruri de citit, am teatru si desen si lut de modelat, am oameni frumosi sau veniti de pe planete straine sau cu capul in nori langa mine. Am Mircea Eliade dimineata langa cana de cafea sau o carte de Rilke dupa preferinte, am o chitara fara corzi care asteapta sa fie reparata, am un dezastru in unele colturi de casa si nu ma deranjeaza pana sambata. Am drumuri zilnice dupa lucruri zilnice, am scopuri practice si scopuri inutile, am picioare care merg repede sau o iau pur si simplu la fuga, am poze cu munti si poze cu prieteni, filme frumoase si muzica indispensabila, miere pentru ceai si zile cu durere de gat sau visine pe tarta facuta de mama (care e buna). Am priviri pierdute si altele fixe sau concentrate. Strangeri de mana si rasete si plansete. Am o viata virtuala in devenire dispensabila si o pictura de Dali pe desktop, am un recicle bin plin de foldere si fisiere si multe carti pe birou.

Cateodata am multe si cateodata putine, cateodata vreau mai multe decat pot cuprinde cu palmele si intraga fiinta, cateodata totul se prabuseste-ntr-o rapa, cateodata totul e peace love and understanding, cateodata totul e pasnic ca mainile lui Rodin.

Azi e agitatie, azi e stare de bine.

wantings

Cateodata vreau sa spun multe, atat de multe. Daca totul incepe in ziua 1 si progreseaza si evolueaza de ce simt acum ca stagnez? De ce nu am mereu forta sa rezist zile la rand cu o ceasca de cafea in mana? De ce uneori nu poti sa ajuti nici macar cand te simti neajutorat, sau de ce nu poti sa incepi prin a te ajuta pe tine? De ce singuratatea nu e aleasa ci e un dat? De ce mi se pare ca tot ce am este din ce in ce mai putin?
Daca ar fi sa imi aleg o culoare in care sa ma scufund in momente prielnice care ar fi? Daca m-ar presa cineva intr-o carte la ce pagina s-ar intampla asta? Daca as fi o boaba de cafea cu ce m-as mai hrani dimineata?
Mereu in travesti: cu cat omul este de soi mai ales cu atat are mai multa nevoie de incognito. Dumnezeu, daca ar exista, si ar decide subit sa apara pe pamant, din motive de decenta ar aparea sub forma de om.

Color up

Fericirea-i ca o stare picturala. Se rasfata. E tarziu. O culoare decadenta, de film din '40. O banca goala ca si generic. O imagine de 10 ani mai tarziu, sau un slide din timpul facultatii.
Cautam zambete si la o coada la alimentara, alergand, in poze, in oglinda.


Daca zambetu-i deja acolo cineva sa-l impinga in fata.

In reluare: lumina

Am zis ca nu mai am liniste si ca vreau sa plec cat mai departe de mine si sa ma bronzez - caci nu-i nimic rau in a sta la soare. M-am ars in cateva ore si am zis ca-i mai bine sa privesc soarele de pe fereastra. Geamul e prafuit, nu am cum sa il sterg, cel putin nu frecvent si nici de doua ori pe an. Nu e poetic. Oricat de rustic as fi vrut momentul nu avea acelasi sunet de vara sau caldura. Nu-i nimeni departe de el insusi cand cauta lumina in pereti sau prin geamuri. M-a izbit si ideea ca nu prea pot fi prea departe de mine; m-am gandit ca vreau doar sa dorm toropita, sau sa-mi chinui auzul cu-n exces de...well...muzica. Cand un om adoarme partea faina e transa in sine. Iar cand adoarme sub soare parca danseaza. In starea mea de spirit nu era prezenta luciditatea (urat cuvint), stiam ca departe e termen relativ. Dar pana unde e departe?

Pai. Vroiam sa ajung la ziua cu rasete. Vroiam sa ajung la ziua cu dans si la ziua cu nepasare. Vroiam sa ajung la ziua cu rochita de la 12 ani albastra, in care ma pierdeam...doar putin. Vroiam sa ajung la ziua cu aterizarea din Moscova - erau turbulente si noapte. Vroiam sa privesc din nou tabloul cu o bucata de oglinda in mijloc, doar ca sa ma apropii de el din nou si sa simt cum ma sperii.

Ce mai vroiam? Oameni. Oameni intregi, contemplativi sau imaginativi. Cer senin. Din ala care te acopera doar pentru ca norii sigur te lasa sa plutesti in albastru turcoaz ziua intreaga. Un drum. O sosea lunga si intortocheata undeva spre un munte, ca sa aiba iarba in care sa imi odihnesc picioarele si vazul.

Fericire, ceva mai substantial decat altceva si mai exact tot ce e zilnic sau programat, rutina sau scop sau cliseu sau model sau public...sau castele de nisip cu geamuri fumurii si impunatoare.

Era o fetita intr-o rochie albastra in care se simtea libera pentru ca nu-i erau obstructionate miscarile sau zambetul. Credea ca fericirea nu va fi niciodata viteza pentru ca nu putea fi altel. Pentru ca nici pasii nu-i erau altfel, plutea in miscari libere si fericite a picioarelor ce gustau proaspat mersul.

A farewell to arms

M-am ridicat din pat sa sting lampa de pe birou. Las cartea deschisa, tiparul fuge, cuvintele se sterg intr-un sunet ce suna a trosnet. Paginile s-au ascuns dupa cotor si coperta. Personajele s-au dus sa se culce. Tineam sa vad cerul dar n-am realizat si am tras draperiile. Inca mai e lumina. O cana de cafea goala, niste foi desenate. Ivanhoe se imprietenea cu Hemingway la mine pe podea. Sir Walter Scott se gandea intr-una la Anglia medievala. Trec pe langa ei si ma impiedic, ma uit in jos, nu observ nimic straniu si ajung in fata biroului uitandu-ma la lampa. Miros de cafea, cana e goala. Bricheta aia rosie e singura buna. Draperiile erau trase, imi iau ultima tigara, Inainte sa plec inchid lampa, apoi ies afara. E intuneric acum.

Argielenieshcie

Mno binye,

Dac-ar fi sa fac uneori o sinteza a tuturor lucrurilor practic impracticabile on shedule nu mi-ar ajunge pagina...mais, nu asta e ideea. Cateodata in unele zile cu soare, sau cand ploua, sau cand bate vantul, dupa a 2-a cafea jumatate ma gandesc ca oboseala mea nu e nici stres existentialist si nici nu seamana cu haul eminescian in stare pura. Si daca exista o lipsa de chef total permisibila si cursiva ce-mi trece prin pori, atunci trebuie sa cuprinda lene si lipsa de vointa.

Ce se stie sigur: imi permit. Nu ma plateste nimeni daca stau degeaba, iar munca mea depusa in scopuri nobile e pentru institutionalizarea-mi draga pe care o astept cu toata determinarea-mi lipsa.

Ce nu se stie sigur: durata aproximativa. Dupa good job/bad jobul teoretic si practic prost platit, vine determinarea in scopuri practice din colturi ascunse ale mintii sau ma voi gandi constant ca pe piata muncii totul e perisabil incepand cu mine?

Mno...pai in final, pana cand m-oi gandi eu la ce si cum...parca imi vine un chef sa iau o carte in mana.

away

Ce spunem prin cuvinte ramane infundat in arhiva. Ce uitam sa spunem e totul. Cand se uitau la fericirea altora se gandeau ca poate lipseste fericirea lor. Cand se uitau la fericirea lor le era frica ca urmeaza tristete. De ce el crede ca ea e cu mintea-n alta parte cand el ii spune repetitiv aceiasi fraza? Ce pacat ca nu stie -ea- cum sa uite din cand in cand, acolo unde duce drumul sigur. Ce pacat ca nu stia -el- ca ea ii urmarea conturul mainii cand el credea ca ea nu e atenta.
Si daca tot le e frica.
Daca timpul tot ii joaca pe degete.
Daca gandurile ei sunt in sus.
Daca ale lui merg inainte.
Cine are dreptul sa arunce cu vina? Care-i ala destept care zice intr-una ca unul trebuie sa ajunga sub pamant de rusine?
...
Si-au lasat corpurile sa mearga si gandurile in incaperi inchise. Nu au aer? Oare respira? Daca incepi cu sinonimie nu termini niciodata. Daca e sa termini vreodata atunci termini cu o antiteza.

Imortaliceste vorbind, nimic nu e previzibil sau Eu nu sunt Irina

Se intampla sa mergi aleatoriu pe strada si cineva sa te traga de mana spunandu-ti ca semeni cu alt om. Interesant. In momentul cu pricina treaba devine fishy si te gandesti cu ce poti fi tu de folos. Si care-i de fapt treaba.
'Oare vrea sa treaca strada, asteapta autobuzul? Oare ii e foamne, mie sigur mi-e putin foame...Cred ca ii e cald in bluza tricotata de lana. Negru, prea mult negru...plasa din mana stanga e prea grea. O ajut. Oare cum arata Irina? Eu nu seman nici macar nu soramea. Ce frumos e parul argintiu, ce ochi verzi, ce trasaturi frumoase.
Batranetea e batranete. Mi-e frica de ea, asta doar pentru ca nu vreau sa mi se spuna "Sarumana", sa zic te iubesc in ceasloave sau la biserica si spoi fals. E sigur prea cald afara pentru bluza de lana.'
- Si tu treci strada, Irina?
- Da, sigur. Va ajut cu plasa?
- Sarumana. Tu, voi tinerii..voi mai puteti, noi, noi ne ducem pe rand, unul dupa altul.
Ceva trebuie sa ramana, nu?
- Uite, ii duc niste cozonac lu' nepoata-mea.

I praise the sun its tributes

...

renunt la ochi care sunt ca doua cuburi de gheata cu menta
renunt la limba
renunt la buze care sunt visul constant al limbii
renunt la gat care e maneca vocii
renunt la inima caramelizata ca marul
renunt la plamani care sunt copaci ce se usuca fara sa vada luna
renunt la miros care e vanilie spalata de ploaie
renunt la palme care sunt 10 dorinte
renunt la maini care nu lasa linistea-n pace
renunt la haine care nu lasa vantul sa-mi danseze pe piele
si renunt la orice ar trai pur si simplu in ele
renunt...
si tu nu primesti nimic pentru ca pornesc din nou fara nimic.

Bob Dylan

Mi-ar place mie.

Vreau sa dau timpul pe fast forward, dar in timpul procesului astuia vreau sa ma opresc intr-o stare de vegetatie continua, timp in care invat. Vegetativ vorbind. Si da, stiu ca nu se poate.

Voi lua o pauza.
I'll be back (clicheic vorbind) dupa terminarea stresului.

wanted : Time

Eu,

Astazi imi ofer o pauza din lumea inchisa in patratelul de plastic,
Astazi vreau sa imi lipesc aripi de carton si sa zbor spre est,
Astazi cer sa dispara vointa,
Astazi fur o gaura de vierme sau un spatiu infinit de lectura,
Astazi totul e ploaie si cer de mare agitata.

Voi face o pauza, imi voi repara aripile si directia zborului, imi ofer imaginatie, ma pierd in timp, astept soare.

Maestrul papusar

mai...e si asta o lume.

cu si despre timp

Privea fix spre obiectul fixat in perete. Simplu. Dintr-o data totul devenise prea simplu.
- Uite, iti vine sa crezi cat mi-a luat sa-mi dau seama cum s-opresc pendula ceasului? E..mult.
- Nu-i nimic. Acum stii cum s-opresti timpul in pendula ceasului.
- Simplu.

Une quelque chose

Bratara de la tine s-a plimbat mult, chiar si ca simpla bratara. A mers dupa incheietura mainii mele, mi-a urmarit parfumul. A facut cunostinta cu mine, a fost analizata, ingrijita, nu a fost uitata. A vazut Macedonia, tara ciudata, s-a gandit sa treaca prin Bucuresti apoi. A fost obiect de repros in drumul spre casa. A ajuns inapoi la tine, dar nu s-a mai simtit ca acasa. Incheietura mainii ii devenise loc de refugiu. In fiecare zi trece prin centrul orasului, se plimba odata cu mine. Cateodata sta linistita intr-o cutie de lemn. A fost data cu parfum din greseala. Are un miros dimmed de chanson d'or, e recunoscuta printre bratarile cele mai purtate,astazi le pare putin mai uzata,mai aproape de mine.

- De ce porti aceiasi bratara tot timpul?
- Pentru ca vine dupa mine. Like his silent reproach.

Two bits

"I once asked my grandfather if dust is what makes people sneeze and he said 'Yes, but it's also what makes us see the sunset'. I don't think a day went by that my grandfather didn't say something I knew I'd always remember..."

Pacino e la fel de genial chiar si cand joaca pentru a-i face o favoare regizorului. Rezulta : TWO BITS deserves attention...:D

chef de proza 2

'Is it our turn yet?', he asked.
She did not answer but they knew best stories were told last, as well as they knew that the best story would not be shared at all. They stopped for a moment trying to predict what was there to be told. For a point of objection, however eloquent, they paused, offering themselves something to give any sensitive person, and particularly close to their feelings, a simple pause.

'Imagine the perfect child. With blond curls and green eyes, with hands not larger than a tea cup, with teeth that were just grown and with sparkling eyes that could only enjoy walks and leaves and flowers, the mother's hair, or rain. Though not aware of how many dangers a world without questions might hide, though never being left unprotected by dust of time or wind, she could be aware of change. She simply wondered through flowerbeds, starting her glance through the grandparent's lavender garden. The reward was close. The main goal was to reach the roses and happily return with a flower for grandma. Then, being satisfied with grandma's smile she would ask for every day's reward: the embrace that usually offers protection, care and the mind with all the most incredible stories with most unusual characters. For that, grandpa existed.'

to be continued...

chef de proza

'We could begin that story.'
'But this is not the proper audience', she nodded.
He simply smiled, sensing the irony. 'Pride, my dear, is a very common failing I believe. By all that we have ever heard and read, I am convinced that it is very common indeed, that human nature is particularly prone to it. It is true that vanity and pride are different things, though the words are often used synonymously. You agreed that a person may be proud without being vain. And why is that? Because we could present that story anyway. And why again? Because your pride relates more to your opinion about yourself, while vanity – vanity, my dear, is what you believe others will think of us.'

Eliza felt anxious when receiving the remark. Even though ironic, it was his words that always got to her, concluding by a session of endless arguments in her favor. He, on the other hand knew. He knew she will eventually understand and more than that, he knew that she will probably forget. There was the doubt that ever made him be reticent. After a moment of pause, they decided not to join the group laying besides the fire. The evening's purpose was for them to share thoughts, laughs, friendship. This changed of course after a couple of beers. Looking at them, they would see how everything about the two was the symbiosis of contradictions. They simply sat down as if nothing in the world would make more sense. Together, they looked like reason and dream, like spring and autumn, like black and white. Together they turned gray.

The facts at hand presumably speak for themselves, just a bit more open, to be suspected, than facts usually do. As a counterbalance, then, they began with the ever fresh and exciting odium: their own personal discussion. The one he had in mind was not only wordy and earnest beyond his wildest dreams but was, to boot, rather excruciatingly personal. Hers, with the right kind of setting, just grew before her eyes, being comparable in effect to a compulsory guided tour through her imagination - with herself, as guide.

to be continued...

Aproape de carnaval

cu plecare de la linia 2 vineri si intoarcere vinerea viitoare

Un fel de if only

Marea loveste digul pe care in seara aceea n-am avut curajul sa mergem pana la capat. Piatra uda aluneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti ne puteam prabusi in apa ce fierbea dedesubt. Dar am fost atenti. Ca intotdeauna. Atat de atenti incat intr-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig. Ne vom multumi sa ne aducem aminte de el, apoi ne vom aduce aminde mai rar si apoi il vom uita in cele din urma, vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotarati sa mergem la capat. Acum chiar daca as merge pe dig, nu mai pot s-o fac decat singura. Pot aluneca sau pot inainta curajos. E totuna. Si-as vrea sa uit in ce zi ma aflu, in ce an si unde, sa ascult marea lovindu-se intruna de dig, sa ma intreb cine sint, ce varsta am si ce caut aici.

De ce m-am oprit in fata acestui dig ca si cum l-as cunoaste?

Mersul pe bicicleta

Imi imaginez ca viata trebuie sa fie ca mersul pe bicicleta. Eu habar nu am cum sa merg pe bicicleta dar asa trebuie sa fie si viata, inconstienta de roti, ghidon sau reguli de circulatie. Mi-ar place sa stiu ca alea doua cercuri au destula forta ca sa ma care peste tot si practic oriunde. Nu cred ca bicicleta stie unde-i nordul sau sudul si practic nu asta conteaza. E nevoie de asfalt pentru un drum lin dar rotile plang dupa drumuri pavate cu piatra sau campuri arse de soare. Prea multe ploi n'or sa fie pentru ca nimanui nu-i trebuie rugina, daca e rugina incercam eventual o spalare cu spuma de mare. Stiu ca sunt momente in care rotile refuza sa se opreasca, se invart mereu intr-un 'perpetuum mobilae'. Acum ma intreb...de ce n-ar face asta?

Praise you

Cateodata totul se misca in relanti. I'm happy si-mi amintesc de prispa incalzita de soare infundata de iarba undeva la munte.

Elogiul hartiei

Eu propun sa ne purtam cu totii notitele in buzunare infinite si incapatoare. In prealabil pot fi spalate si reciclate dupa o lunga nefolosire. Au modestia de a-si sterge urma in cele mai imposibile spatii, iar atunci cand insista sa ramana in viata sunt doar mogaldetze de materie cartonata. Insa notitele isi manifesta intotdeauna importanta dupa caz. Nimeni nu le contesta prezenta incontestabila. De la un caz la altul ele supravietuiesc. Fiind aruncate la gunoi ele isi saluta surorile in groapa de la marginea orasului. In final, unii au mai multa incredere in puterea notitei decat vecinii lor de bloc. Eu ma pliez dupa caz - masina de spalat le face simtita prezenta.

Ochiul purtatorului

Umbra acopera ochiul purtatorului si lumina se zbate subtil intr-o cadere libera pe obrazul stang. Cu ramificatii albastre irisul cauta priviri indoielnice sau extaziate.
Avem de ales: un ochi caprui cazut in pamant, niste bucle blonde laminate de soare si privirile prietenoase ce absorb in nestire negrul lasand loc valurilor.
Ochiul purtatorului se insenineaza, obrazul surade: era covarsit de privire. Niste ochi verzi patrund in albastru intr-o revarsare a ploii. Ce avea sa faca acum ca totul era in contururi clare, precise? Ei bine, ochiul purtatorului radiaza, canta primavara, mereu orbit de caldura ce va sa vina, mereu uitand de literele ce-i dansau pe hartii deja scrise.

alike self-portrait in a convex mirror

I tried each thing, only some were immortal and free.
Elsewhere we are sitting in a room where no candlelight burns.
It dimms the light down, a little at a time.
Waiting for someone to come.
No words are spoken.
This should be all..

orele

...Plecam?

Ei

Mi-ar fi placut sa vada ca un nimic marunt nu devine gigant fara puterea imaginatiei, si sa simta o oarecare caldura amestecata cu indoiala. Mi-ar fi placut sa uite gheata undeva la calota polara. Mi-ar fi placut sa isi aminteasca trecerea timpului ca un proces natural si nu o ardoare, pentru a simti din nou ca totul e real sau coplesitor. Mi-ar fi placut sa vada primavara din calendar ca si prospetime, fara indoiala repetitivitatii, sa simta cum totul e gresit din imbold, nu din stabilitate. A trecut ceva timp de cand ce era altfel a devenit banal sau ireal de absurd. Ce e absurd e cateodata frumos totusi. Mi-ar fi placut sa isi dea uneori seama de asta. Lucruri ca teatrul absurd, pictura abstracta, creativitatea ideatica nu erau doar sursa de rivalitate ci inspiratie. Poate lumea are tendinta sa fie absurda la inceput, pentru ca apoi sa isi piarda pur si simplu ironia, comicul.

Probabil refuza acceptarea, probabil ignora semnele opulente din rigiditatea mecanicitatii, probabil ei ca fiinte nu stiu sa arate iubire din frica, probabil iubirea devine si ea banalitate, trivialitate sau rit. Din nou acelasi rit? Nu. Ei nu pot vedea schimbarea decat prin dioptriile lentilelor. Din nou miros de primavara? Nu. Nasterea nu mai accepta de mult semne de intrebare. Din nou criza? Nu. Nimic real nu presupune pret, mecanism, confruntare, cerere sau oferta...economie.

Tot timpul ma gandesc la schimbare. Singurul lucru neschimbabil e produsul finit. El de ce s-ar intoarce inapoi la inceputuri daca acum poate exista linistit pe piata? Nici un sentiment de mila amestecat cu tristete, cu impasibilitate, cu neliniste, cu ignoranta nu poate fi sters de pe piata. Sunt elementele obligatorii crizei. Si ei nu pot renunta la criza din responsabilitate.

Ar fi o placere sa fiu oarba, ar fi o placere sa ma transform intr-o marioneta, as fi cu usurinta ignoranta. Probabil e un sentiment de genialitate in toti cei care poarta logouri, in cei care se ascund in spatele mastilor, in cei care asteapta atentie sau o cersesc cu nepasare, in cei cliseici, cei noi aparuti, cei categorizati si impartiti, etalonati, codificati si vanduti pe rafturi frumos aranjate. Si totusi de ce sa nu urlii pentru libertatea alegerii daca nu pentru libertatea propriei persoane? De ce sa nu fii incurajat in a face alegerea corecta decat prin taierea aripilor? De ce sa Pierzi decat sa te simti Castigat.
De ce sa ajungi mandru ca iti amintesti atat de bine lectiile de la scoala, spunandu-ti ca si oamenii, la urma urmei, merg la fel, cu capul in jos, pe besica asta mare ce se invarte?

Psiche

Mi-e dor de timp, de senzatia de bine cand dimineata esti tu si cu tine in camera obscura a gandurilor. Linistea e faina, e fericire, fericirea pe care o tanjesti cand indraznesti sa vezi detalii si mai putin continut. Nu mai stiu cat timp a trecut de cand am inceput sa duc o lupta cu timpul, dar mi-e dor de asfintit cu un prieten si o conversatie. Prietenul a fost mereu acolo, si sunt mereu acolo in oameni invizibili care te inconjoara cu un soi de caldura ciudata. Poti sa ii mirosi si stii ca iti sunt prieteni, pentru ca mereu si mereu, orice ai face te izbesc de siguranta. Ei nu poarta o lupta cu timpul decat in "problematica existentiala a omului stresat de mediul inconjurator si relatiile sale cu oamenii si societatea in care traieste".
Asteptare. Timpul se scurge linistit in pamant si lumea e asa cum trebuie sa fie. Tot ce e primordial, antic, natural si instinctual e intr-o zi, intr-o istorie, intr-un loc, la tine, in noi, in ei toti.

Mi-e dor de timp, de senzatia de oboseala dupa o lupta purtata cu mine. Asa cum stiu ca orice batalie se termina bine sau rau, vreau sa stiu ca timpul imi dicteaza lupta. Cea mai mare lupta pe care am purtat-o a fost cu necunoscutul. E natural sa vrei sa cunosti cat mai mult pana te umplii de substana, continut, oboseala si vrei o pauza ce aduce a libertate. Atunci stiu ca vine din nou asfintitul, ca seara imi acopera nelinistea ca si 'visul despre plutire'. Atunci voi vrea din nou o cafea si un prieten care sa ma izbeasca de siguranta. Atunci voi visa cu ochii deschisi la zborul porumbeilor. Porumbeii care stau mereu pe crengile copacilor din drumul pe care il fac zilnic catre inima orasului. Inima care bate dar e disfunctionala, trebuie menajata sau ignorata.

Mi-e dor de libertate. Ca si atunci cand stateam pe o stanca la 2000 de metrii si vedeam marea alpina, cu toti norii care acopera ce stiai tu ca e pamant.

Poate plec. Apoi pornesc mereu spre drumul care ma intoarce spre mine.

museums of history

cer o perna si ma mut aici.

Ceva Orson Wells?

"If you want a happy ending, that depends, of course, on where you stop your story."

Needless to say,what some forget is that every person is just a character with his own history, his own philosophies, his own way of dealing with his world. We are not to judge of punish. In the end we are all separate: our stories, no matter how similar, come to a fork and diverge. As a result, a free choice that empowers and liberates, will at one point make you follow the steps to that happy ending, wherever would happiness be.

nu se bea apa

vroia doar sa inoate, sa farame perna plina de vise, sa uite cafeaua si sa plece ca sa renasca din apa. nu era nevoie de energie sau vointa,a vrut sa se uneasca cu apa dintr-un imbold, vroia sa se purifice si sa isi aduca aminte de vara, sa scoata soarele din ceata si sa ii dea drumul printre copaci dezbracati de frunze. nu incerca imposibilul, stia ca primavara avea sa vina mai incolo, stia si ca ploaia nu renunta la nori pentru caldura. toate aveau mersul lor si totusi ea vroia sa se bucure de apa ca si cum ar musca din aer cu o forta determinata.

Abyssal

But then, she stopped in front of the distinct sound of wind and saw the possibilities. Was she to leave? Was she to stay? Was she to run? No. She was to...

Happy ending

When I'm old I'll need a porch for sipping my coffee,
for leaving the cake in springtime breeze
to get cold.
I'll have my cozy sofa and a couple of cushins,
so that my eyes would rest on that childhood dream
and feel bold.
I'll need a black wild dog remembering strength,
I could call him Jersey...or try
any other name,
I'll rejoin my family, bit by bit I could call them for suppers,
then buy fries from McDonald's
or cook them a feast.

When I'm old I'll have my own special freedom,
I'll travel through China and see the Great Wall
then think about Egipt on my way home.
I'll hold the hand of someone I love,
I'll feel how love can never grow cold,
loving the loved one,
loving a friend,
or a nephew.

Before I die I'll ask for some leather pants and a suitable jacket
I'll tell them I'm high and they should leave me alone,
for once more,I'd love to crave for the freedom,
same freedom I had as a 17 year-old.

'American Beauty'

Atunci cand filmul American Beauty s-a lansat in '99, nimeni nu a mentionat ca fundamentul filmului era descrierea frumusetii unei pungi purtate de vant, o punga roasa de praful de pe strazi, o punga banala, o punga ce avea o intalnire romantica cu lumea si te invita la joaca. Inspiratia a 5 premii academice.

And here it goes:

It was one of those days when it's a minute away from snowing and there's this electricity in the air, you can almost hear it. And this bag was, like, dancing with me. Like a little kid begging me to play with it. For fifteen minutes. And that's the day I knew there was this entire life behind things, and... this incredibly benevolent force, that wanted me to know there was no reason to be afraid, ever. Video's a poor excuse, I know. But it helps me remember... and I need to remember... Sometimes there's so much beauty in the world I feel like I can't take it, like my heart's going to cave in.

Nu stiu de ce pana si cele mai banale obiecte te misca. Totusi, se intampla tot timpul.

Odata

Ei vorbeau despre noutate. Descopereau pe rand cuvintele si le vedeau prin alte semnificatii. Ei vorbeau prin iubire. El era acum sau atunci in gandurile ei. El ii va promite totul cand ea va face la fel. Visa la propriul lor balon de sapun. O lume separata. Un tot uitat si in curs de prelucrare. El o remonta cu fiecare punct sau virgula. Lipea cu grija cuvintele in noul puzzle. Ei erau fericire. La fel ca alb si negru se amestecau. Acum totul e gri.

time that you won?

Visare si ratiune

Visare si Ratiune.
- De cate ori le zambesti oamenilor intalniti pe strada?
- Este ceva in unele persoane care iti ofera lumina, acelora le zambesc tot timpul. Altii au nevoie de propria-ti lumina, pe care o ofer prin cuvinte, dar nu e atat de simplu. Dai atunci cand primesti si oferi tot atunci cand nu mai poti sa respiri daca nu faci asta.
- Unde vrei sa ajungi?
- Vreau sa spun ca pierzi. Tu ai fi cel care pierde daca ai zambi neincetat fara ca oamenii sa iti zambeasca. Zambetele sunt atat de multe si sunt atat de putine cele care te strapung si te salveaza. Spun ca lumea e prea mica si viata prea scurta ca sa nu fie totul deosebit. Gandeste-te la apasarea unui sarut, gandeste-te la un drum pe care il faci dupa voia pasilor, la unicitatea desenelor atat de esentiale propriei existente.
- Eu zambesc mereu si fara sa vreau primesc inapoi tot ce mi se cuvine. Dar nu e bine deloc! Ce fac acum?
- E bine daca te implineste...
Se spune ca nu e drept sa fi involuntar actiunilor altora, la fel cum nu e drept sa astepti rugaminte sau iertare. Nu e corecta cafeaua in bataia noptii cand doar dimineata doresti insufletit dar lipsit de vigoare inlaturarea somnului. De ce exista si fiinte nocturne? Pentru ca nu e corecta nici virtutea cand egoismul dicteaza muzica in culorile electrice ale jazzului. Prin urmare bataia vantului si valtoarea dansului frunzelor cazatoare este absolut perfecta. Acum si doar acum nu e corecta atitudinea mea sau a altora. Accept deci traiesc. Obosesc dar ard. Adorm, ma sting...
Ce este spiritualitatea daca nu arta? Oare sunt asemeni unui proscris pe pamant? Vii si mortii traiesc mereu laolalta? Imi visez sufletul o picatura de apa in desert, cu o infinita curiozitate a oceanului. Ma apropii de abis si doar cazatura imi este extaz si viata, traire si rit. Nisipul este mereu asteptare si continuitate, pentru ca eu imi dezvolt sufletul pe terenuri nefertile dar am un infinit continut spiritual. Ratiunea o purta din nou spre visare si traia neputincioasa ce ii dicta subconstientul.
- Ai incercat sa fi constructiv?
- De ce sa pari constructiv cand adancul tau este format din vise? Totusi...sunt. Unde iti ascunzi gandurile?
- La doi centimentri de nebunie.
Dar ratiunea incepuse sa priveasca o toamna tarzie, una din cele in care obrajii iti iau foc si ochii iti sunt incetosati de racoare. Isi aduse aminte de momentul in care isi incalzea mainile pe ceasca de cafea fierbinte si nu realiza de ce acea substanta febrila se contopea deseori cu mintea, sufletul si propria-i substanta. Tot ce dorea era sa priveasca viitorul apus.
- Pentru tine apusul n-o sa fie niciodata linistit, pentru ca vei fi mereu cu gandul in zori.
Intr-adevar gandi ea, blestem si ardoare. Cum e posibil ca ochii sa vada altceva decat simpla realitate?
- Haide sa construim o piramida. O constructie pornita din imaginatie, formata din cuvinte. Daca nimic nu este real atunci visarea va fi mereu aproape de idealitate. Noi construim simplu,iar lucrurile simple vor trai vesnic. Tu stii asta.
Dar ea se gandea la propria-i constructie, atat de fragila. Gandurile nu erau menite sa fie atacuri si ochii trebuiau sa priveasca doar minunea. Ce mai este primordial acum? Isi privea propria imagine de departe, nu se vedea luptand. Renuntase la dezvoltare, apropiindu-se din nou de visare.
- Haide sa construim piramida, ii spuse visul insasi.

'the language of the age is never the language of poetry'

Poetry withered under the dust of time, pure abstract thinking, frenzy alleviated by skeptics, adventurous sentimental ideals, colourful vice, graceless or mechanical, stiff unbending concrete, an inherent language, never a piano's nocturne, no rhapsody, no concerto, sporadic bohemic appearances, notions of poetry, strike of understatements, infinite amount of creation, consumerism, comercial air, artistry.

...Bright orange colors of sunset