I'm laughing at clouds...

Prin fulgere si tunete lunile de iarna par o lunga euforie. Chiar daca te prinde sau nu o furtuna sau 'ploaie calda de vara', atunci cand nu exista umbrela te simti ca la concursuri de tricouri ude pe care nu le-ai fi frecventat nici tras de picioare sau de maneca sau cu maneca de picioare. Azi alergam apoteotic prin ploaie ultimii 200 de metrii pana acasa, la fel ca si ieri si acum 2 zile. Evident, cateodata totul depinde de starea de spirit, dupa caz esti liber sa canti "I'm singin' in the rain" si sa faci o pirueta...

Ma gandeam in timp ce mai aveam 3 pasi infiniti pana la usa la "what a glorious feeling" e sa ai umbrela, dar de maine meditez la Gene Kelly si car umbrela si pe 30 de grade. Am zis!

Post de sambata seara

Fiecare persoana in parte dispune de cateva masti, mereu la indemana. Si mai sunt oamenii ce poarta aceiasi masca ani la randul; e si normal sa se invecheasca, sa se murdareasca, sa se intinda la capete sau sa devina botita, ca orice papuc ros de directiile pe care ii poarta picioarele. Fiintele cu o singura masca sunt tare simple, nu isi imbunatasesc si nici curata aspectul zilnic. Se simt indeajuns de curate, cred, si cine poate sa le demonstreze contrariul? Intrebarea oricum se ridica, din moment ce exista mai multe masti, ce ne facem cu toate? Pai se intampla ca generatii intregi din acelasi arbore sa transmita aceiasi masca, chiar si tuturor animalelor de companie(caini, pisici,etc). Si de ce nu? O masca, masca ramane, desi oamenii mor.
E ridicol sa nu dispun uneori decat de nimic. E ridicol sa vad cum nimicul creste si incepe sa se gandeasca, urcand si coborand etaje imaginare. Este posibil, se gandeste nimicul, ca nimeni pana acum sa fi stiut, zis sau facut ceva de o reala importanta? Ca omul sa treaca prin milenii invatand o istorie ce poate fi falsa, descoperind si ramanand scolar in timp ce exista atatia altii care stau linistii si isi mananca bucata de paine?

Am mai spus asta? Invat sa vad, dar de abia am inceput:) Cateodata merge prost. Sunt cantitati numarate de fiinte umane si inumerabile masti. Fiintele dorm, in continuare,etajate in caldura proprie ca mortii in catacombe. Cand se trezesc by chance, se numara intre ei, se elimina, aduna sau inmultesc.

"Is it possbile that all these people know with perfect accuracy a past that has never existed? Is it possible that all realities are nothing to them; that their life is running down, unconnected with anything, like a clock in an empty room-?
Yes, it is possible."
R.M.Rilke

Je sais comment

Este bine, ploua des si e vara, am lucruri de facut si lucruri de citit, am teatru si desen si lut de modelat, am oameni frumosi sau veniti de pe planete straine sau cu capul in nori langa mine. Am Mircea Eliade dimineata langa cana de cafea sau o carte de Rilke dupa preferinte, am o chitara fara corzi care asteapta sa fie reparata, am un dezastru in unele colturi de casa si nu ma deranjeaza pana sambata. Am drumuri zilnice dupa lucruri zilnice, am scopuri practice si scopuri inutile, am picioare care merg repede sau o iau pur si simplu la fuga, am poze cu munti si poze cu prieteni, filme frumoase si muzica indispensabila, miere pentru ceai si zile cu durere de gat sau visine pe tarta facuta de mama (care e buna). Am priviri pierdute si altele fixe sau concentrate. Strangeri de mana si rasete si plansete. Am o viata virtuala in devenire dispensabila si o pictura de Dali pe desktop, am un recicle bin plin de foldere si fisiere si multe carti pe birou.

Cateodata am multe si cateodata putine, cateodata vreau mai multe decat pot cuprinde cu palmele si intraga fiinta, cateodata totul se prabuseste-ntr-o rapa, cateodata totul e peace love and understanding, cateodata totul e pasnic ca mainile lui Rodin.

Azi e agitatie, azi e stare de bine.

wantings

Cateodata vreau sa spun multe, atat de multe. Daca totul incepe in ziua 1 si progreseaza si evolueaza de ce simt acum ca stagnez? De ce nu am mereu forta sa rezist zile la rand cu o ceasca de cafea in mana? De ce uneori nu poti sa ajuti nici macar cand te simti neajutorat, sau de ce nu poti sa incepi prin a te ajuta pe tine? De ce singuratatea nu e aleasa ci e un dat? De ce mi se pare ca tot ce am este din ce in ce mai putin?
Daca ar fi sa imi aleg o culoare in care sa ma scufund in momente prielnice care ar fi? Daca m-ar presa cineva intr-o carte la ce pagina s-ar intampla asta? Daca as fi o boaba de cafea cu ce m-as mai hrani dimineata?
Mereu in travesti: cu cat omul este de soi mai ales cu atat are mai multa nevoie de incognito. Dumnezeu, daca ar exista, si ar decide subit sa apara pe pamant, din motive de decenta ar aparea sub forma de om.

Color up

Fericirea-i ca o stare picturala. Se rasfata. E tarziu. O culoare decadenta, de film din '40. O banca goala ca si generic. O imagine de 10 ani mai tarziu, sau un slide din timpul facultatii.
Cautam zambete si la o coada la alimentara, alergand, in poze, in oglinda.


Daca zambetu-i deja acolo cineva sa-l impinga in fata.

In reluare: lumina

Am zis ca nu mai am liniste si ca vreau sa plec cat mai departe de mine si sa ma bronzez - caci nu-i nimic rau in a sta la soare. M-am ars in cateva ore si am zis ca-i mai bine sa privesc soarele de pe fereastra. Geamul e prafuit, nu am cum sa il sterg, cel putin nu frecvent si nici de doua ori pe an. Nu e poetic. Oricat de rustic as fi vrut momentul nu avea acelasi sunet de vara sau caldura. Nu-i nimeni departe de el insusi cand cauta lumina in pereti sau prin geamuri. M-a izbit si ideea ca nu prea pot fi prea departe de mine; m-am gandit ca vreau doar sa dorm toropita, sau sa-mi chinui auzul cu-n exces de...well...muzica. Cand un om adoarme partea faina e transa in sine. Iar cand adoarme sub soare parca danseaza. In starea mea de spirit nu era prezenta luciditatea (urat cuvint), stiam ca departe e termen relativ. Dar pana unde e departe?

Pai. Vroiam sa ajung la ziua cu rasete. Vroiam sa ajung la ziua cu dans si la ziua cu nepasare. Vroiam sa ajung la ziua cu rochita de la 12 ani albastra, in care ma pierdeam...doar putin. Vroiam sa ajung la ziua cu aterizarea din Moscova - erau turbulente si noapte. Vroiam sa privesc din nou tabloul cu o bucata de oglinda in mijloc, doar ca sa ma apropii de el din nou si sa simt cum ma sperii.

Ce mai vroiam? Oameni. Oameni intregi, contemplativi sau imaginativi. Cer senin. Din ala care te acopera doar pentru ca norii sigur te lasa sa plutesti in albastru turcoaz ziua intreaga. Un drum. O sosea lunga si intortocheata undeva spre un munte, ca sa aiba iarba in care sa imi odihnesc picioarele si vazul.

Fericire, ceva mai substantial decat altceva si mai exact tot ce e zilnic sau programat, rutina sau scop sau cliseu sau model sau public...sau castele de nisip cu geamuri fumurii si impunatoare.

Era o fetita intr-o rochie albastra in care se simtea libera pentru ca nu-i erau obstructionate miscarile sau zambetul. Credea ca fericirea nu va fi niciodata viteza pentru ca nu putea fi altel. Pentru ca nici pasii nu-i erau altfel, plutea in miscari libere si fericite a picioarelor ce gustau proaspat mersul.