expira la:

blogul asta trebuie sa 'expire la' odata si odata.

Intr-o lume simpla, nici lata nici lunga.

Povestitorul:
Zicerea:
"Traia o fata ciudata, care nu exista decat ca formalitate la o intersectie de drumuri.
Fata tinea discursuri despre ce va fi sau ce este, gandindu-se ca locul pe care era asezata se va transforma intr-o zi in biserica sau prefectura.

Multimea asculta si aclama.

Ea vorbea intr-o zi despre ce se vinde astazi in magazine, insa a inghitit in sec pentru ca era iarna. Lumea o acuza de bronsita. Fata si-a pierdut astfel cuvintele in public, incercand frenetic sa le regaseasca. Dar si-a dat astfel seama ca a pierdut totul. Ea nu mai avea nimic, asa ca e greu sa iti dai seama despre cine este vorba.

Mai bine nu am mai vorbi despre ea."

"Mi se spune capucin" este cartea sfarsitului de an pe numar 2009. Daca nu ati citit-o pana acum aveti timp la sf. anului 2010, nu-i bai.

(desen nerealizat de mine, sursa fiind google)

Craciunul e ca un desen peste'un desen. Cam atat.

Nimic.

.

draga carte,

te citesti tu pana la capat?

draga pat,

te vreau. azi, maine, poimaine...

dragi ochi,

stiu, dar si pe mine ma doare.

draga eu,

muncesc, imi place, e bin..e

draga iarna,

make it be a nice Christmas, si daca nu, fa-l sa fie tacut, mic, pe o str. laturalnica undeva departe de mine.

dear hobbie,

never-ever go auai, nu acum si nici maine.

....cam atât.

Mi-e dor de ceva tragic cu ceva-ceva ideal

Realitatea banala nu mai apare firesc, si nu stiu cine a tras-o de capete. Oamenii pe care ii stiu cu o frumusete morala vor si fire ne-despicate. Eu caut tragisme.

Sunt multe nebuloase.

Mi-ar placea sa vorbesc mereu dupa o scurta contemplare. Nu merge.

M-am obisnuit cu lucrurile care sunt inevitabil aproape de mine. E rau.

Nu caut raspunsuri. Cine le are?
Vreau ceva forta. Deci caut una bucata nedumerire.

In dulcele stil clasic.

"...si uneori degetele imi mai cresteau la loc,

alteori nu."

Fericirea de-a fi naste o nevoie adanca a depasirii de sine.

...pentru ca vreau si eu sa despic pietre prin semantici. Sa iau doua cuvinte in mana, sa le arunc jos si sa limitez roca aia ca si cum as ucide-o. Sa fie cuvintul un fluviu, sa ajunga intr-o delta si sa nasca din nou lumea. Sa limiteze viata, sa nu mai fie infinita, s-o opreasca. Vreau sa intemeieze din nou vorbirea o lume. Vreau sa stiu ca asemanarea dintre mine si piatra e starea de-a fi.

Apoi sa stau in mijlocul drumului cu piatra in mana si sa las cerul sa ploua. Sa curete piatra, sa curete pielea si omul din ea.