Praise you

Cateodata totul se misca in relanti. I'm happy si-mi amintesc de prispa incalzita de soare infundata de iarba undeva la munte.

Elogiul hartiei

Eu propun sa ne purtam cu totii notitele in buzunare infinite si incapatoare. In prealabil pot fi spalate si reciclate dupa o lunga nefolosire. Au modestia de a-si sterge urma in cele mai imposibile spatii, iar atunci cand insista sa ramana in viata sunt doar mogaldetze de materie cartonata. Insa notitele isi manifesta intotdeauna importanta dupa caz. Nimeni nu le contesta prezenta incontestabila. De la un caz la altul ele supravietuiesc. Fiind aruncate la gunoi ele isi saluta surorile in groapa de la marginea orasului. In final, unii au mai multa incredere in puterea notitei decat vecinii lor de bloc. Eu ma pliez dupa caz - masina de spalat le face simtita prezenta.

Ochiul purtatorului

Umbra acopera ochiul purtatorului si lumina se zbate subtil intr-o cadere libera pe obrazul stang. Cu ramificatii albastre irisul cauta priviri indoielnice sau extaziate.
Avem de ales: un ochi caprui cazut in pamant, niste bucle blonde laminate de soare si privirile prietenoase ce absorb in nestire negrul lasand loc valurilor.
Ochiul purtatorului se insenineaza, obrazul surade: era covarsit de privire. Niste ochi verzi patrund in albastru intr-o revarsare a ploii. Ce avea sa faca acum ca totul era in contururi clare, precise? Ei bine, ochiul purtatorului radiaza, canta primavara, mereu orbit de caldura ce va sa vina, mereu uitand de literele ce-i dansau pe hartii deja scrise.

alike self-portrait in a convex mirror

I tried each thing, only some were immortal and free.
Elsewhere we are sitting in a room where no candlelight burns.
It dimms the light down, a little at a time.
Waiting for someone to come.
No words are spoken.
This should be all..

orele

...Plecam?

Ei

Mi-ar fi placut sa vada ca un nimic marunt nu devine gigant fara puterea imaginatiei, si sa simta o oarecare caldura amestecata cu indoiala. Mi-ar fi placut sa uite gheata undeva la calota polara. Mi-ar fi placut sa isi aminteasca trecerea timpului ca un proces natural si nu o ardoare, pentru a simti din nou ca totul e real sau coplesitor. Mi-ar fi placut sa vada primavara din calendar ca si prospetime, fara indoiala repetitivitatii, sa simta cum totul e gresit din imbold, nu din stabilitate. A trecut ceva timp de cand ce era altfel a devenit banal sau ireal de absurd. Ce e absurd e cateodata frumos totusi. Mi-ar fi placut sa isi dea uneori seama de asta. Lucruri ca teatrul absurd, pictura abstracta, creativitatea ideatica nu erau doar sursa de rivalitate ci inspiratie. Poate lumea are tendinta sa fie absurda la inceput, pentru ca apoi sa isi piarda pur si simplu ironia, comicul.

Probabil refuza acceptarea, probabil ignora semnele opulente din rigiditatea mecanicitatii, probabil ei ca fiinte nu stiu sa arate iubire din frica, probabil iubirea devine si ea banalitate, trivialitate sau rit. Din nou acelasi rit? Nu. Ei nu pot vedea schimbarea decat prin dioptriile lentilelor. Din nou miros de primavara? Nu. Nasterea nu mai accepta de mult semne de intrebare. Din nou criza? Nu. Nimic real nu presupune pret, mecanism, confruntare, cerere sau oferta...economie.

Tot timpul ma gandesc la schimbare. Singurul lucru neschimbabil e produsul finit. El de ce s-ar intoarce inapoi la inceputuri daca acum poate exista linistit pe piata? Nici un sentiment de mila amestecat cu tristete, cu impasibilitate, cu neliniste, cu ignoranta nu poate fi sters de pe piata. Sunt elementele obligatorii crizei. Si ei nu pot renunta la criza din responsabilitate.

Ar fi o placere sa fiu oarba, ar fi o placere sa ma transform intr-o marioneta, as fi cu usurinta ignoranta. Probabil e un sentiment de genialitate in toti cei care poarta logouri, in cei care se ascund in spatele mastilor, in cei care asteapta atentie sau o cersesc cu nepasare, in cei cliseici, cei noi aparuti, cei categorizati si impartiti, etalonati, codificati si vanduti pe rafturi frumos aranjate. Si totusi de ce sa nu urlii pentru libertatea alegerii daca nu pentru libertatea propriei persoane? De ce sa nu fii incurajat in a face alegerea corecta decat prin taierea aripilor? De ce sa Pierzi decat sa te simti Castigat.
De ce sa ajungi mandru ca iti amintesti atat de bine lectiile de la scoala, spunandu-ti ca si oamenii, la urma urmei, merg la fel, cu capul in jos, pe besica asta mare ce se invarte?

Psiche

Mi-e dor de timp, de senzatia de bine cand dimineata esti tu si cu tine in camera obscura a gandurilor. Linistea e faina, e fericire, fericirea pe care o tanjesti cand indraznesti sa vezi detalii si mai putin continut. Nu mai stiu cat timp a trecut de cand am inceput sa duc o lupta cu timpul, dar mi-e dor de asfintit cu un prieten si o conversatie. Prietenul a fost mereu acolo, si sunt mereu acolo in oameni invizibili care te inconjoara cu un soi de caldura ciudata. Poti sa ii mirosi si stii ca iti sunt prieteni, pentru ca mereu si mereu, orice ai face te izbesc de siguranta. Ei nu poarta o lupta cu timpul decat in "problematica existentiala a omului stresat de mediul inconjurator si relatiile sale cu oamenii si societatea in care traieste".
Asteptare. Timpul se scurge linistit in pamant si lumea e asa cum trebuie sa fie. Tot ce e primordial, antic, natural si instinctual e intr-o zi, intr-o istorie, intr-un loc, la tine, in noi, in ei toti.

Mi-e dor de timp, de senzatia de oboseala dupa o lupta purtata cu mine. Asa cum stiu ca orice batalie se termina bine sau rau, vreau sa stiu ca timpul imi dicteaza lupta. Cea mai mare lupta pe care am purtat-o a fost cu necunoscutul. E natural sa vrei sa cunosti cat mai mult pana te umplii de substana, continut, oboseala si vrei o pauza ce aduce a libertate. Atunci stiu ca vine din nou asfintitul, ca seara imi acopera nelinistea ca si 'visul despre plutire'. Atunci voi vrea din nou o cafea si un prieten care sa ma izbeasca de siguranta. Atunci voi visa cu ochii deschisi la zborul porumbeilor. Porumbeii care stau mereu pe crengile copacilor din drumul pe care il fac zilnic catre inima orasului. Inima care bate dar e disfunctionala, trebuie menajata sau ignorata.

Mi-e dor de libertate. Ca si atunci cand stateam pe o stanca la 2000 de metrii si vedeam marea alpina, cu toti norii care acopera ce stiai tu ca e pamant.

Poate plec. Apoi pornesc mereu spre drumul care ma intoarce spre mine.