Psiche

Mi-e dor de timp, de senzatia de bine cand dimineata esti tu si cu tine in camera obscura a gandurilor. Linistea e faina, e fericire, fericirea pe care o tanjesti cand indraznesti sa vezi detalii si mai putin continut. Nu mai stiu cat timp a trecut de cand am inceput sa duc o lupta cu timpul, dar mi-e dor de asfintit cu un prieten si o conversatie. Prietenul a fost mereu acolo, si sunt mereu acolo in oameni invizibili care te inconjoara cu un soi de caldura ciudata. Poti sa ii mirosi si stii ca iti sunt prieteni, pentru ca mereu si mereu, orice ai face te izbesc de siguranta. Ei nu poarta o lupta cu timpul decat in "problematica existentiala a omului stresat de mediul inconjurator si relatiile sale cu oamenii si societatea in care traieste".
Asteptare. Timpul se scurge linistit in pamant si lumea e asa cum trebuie sa fie. Tot ce e primordial, antic, natural si instinctual e intr-o zi, intr-o istorie, intr-un loc, la tine, in noi, in ei toti.

Mi-e dor de timp, de senzatia de oboseala dupa o lupta purtata cu mine. Asa cum stiu ca orice batalie se termina bine sau rau, vreau sa stiu ca timpul imi dicteaza lupta. Cea mai mare lupta pe care am purtat-o a fost cu necunoscutul. E natural sa vrei sa cunosti cat mai mult pana te umplii de substana, continut, oboseala si vrei o pauza ce aduce a libertate. Atunci stiu ca vine din nou asfintitul, ca seara imi acopera nelinistea ca si 'visul despre plutire'. Atunci voi vrea din nou o cafea si un prieten care sa ma izbeasca de siguranta. Atunci voi visa cu ochii deschisi la zborul porumbeilor. Porumbeii care stau mereu pe crengile copacilor din drumul pe care il fac zilnic catre inima orasului. Inima care bate dar e disfunctionala, trebuie menajata sau ignorata.

Mi-e dor de libertate. Ca si atunci cand stateam pe o stanca la 2000 de metrii si vedeam marea alpina, cu toti norii care acopera ce stiai tu ca e pamant.

Poate plec. Apoi pornesc mereu spre drumul care ma intoarce spre mine.