Probabil e un loc in care fiecare om isi impacheteaza gandurile, le aduna gramada si le lasa intr-o gramada, zi dupa zi. Probabil in interiorul omului e o camera spre care alearga zilnic, dupa care fuge bezmetic ca sa se ascunda. In interiorul camerei poate e intuneric sau pur si simplu liniste, la fel cum poate fi o camera fara pereti, fara podea sau tavan.
Cand omul vrea sa se ingramadeasca in propria amestecatura se tranteste haotic pe primul gand, se bucura copilareste de primul oftat sau stranut. Omul atunci nu mai e ca toti altii, e fiinta impacata cu sine, se bucura ca si cand ar scapa de boala, ca si cand ar castiga la loterie. In camera aia nestiiuta de nimeni poate alerga kilometrii, poate sa planga chinuit sau sa se spele de sare. In camera aia nestiuta de nimeni nu mai e judecata sau pret.
Camera mea e ca o scena in semi-intuneric. Scena e mereu mare, la fel ca si spatiul infinit ce o inconjoara. Eu, om proaspat fugit de judecata stau in mijloc si imi prezint monologul. Audienta sunt tot eu, spectator cu privire ampla, critic. Eu imi construiesc casa pe scena, o invelesc in matase, o imbat cu ierburi si ii pun geamuri de chihlimbar taiat in reliefuri. Eu nu am nevoie decat de mine ca sa pot continua si monologul, de aia incerc mereu sa fiu bine. Iar cand e nevoie si de lumina, decupez usor cortina sau aprind stroboscopul.
Eu am fugit mereu de rolurile principale; am jucat unul singur, intr-o piesa de 17 acte, ce inca continua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu